Speranţă, rouă albastră, nu mi-am imaginat că arderea lacrimei care coboară fără să simt va putea duce la imaginarea şi apoi la ivirea lumii întregi. Reîntoarcerea la urletul lupilor nu se va întâlni cu dulceaţa plecării târzii.
Atât de puţin putem exprima prin cuvinte…
Suntem ca o picătura ce cade fără încetare pe drumul vieţii până când se va evapora. Să încercăm să facem ca paşii noştri să nu fie şterşi, să lăsăm o urmă a existenţei noastre. Oare drumul nostru, va duce undeva?