Acolo... undeva

Viaţa ta e în mâinile unei nopţi ce alină durerea lacrimei luminânde. Vrei să o prinzi uşor, dar ea nu te lasă... vrea să mai zăbovească măcar un ceas, apoi să-şi ia rămas bun, urmând destinaţia raţională ce va justifica esenţa echivocă...

Nimic

Trăieşti într-o lume atât de mică, pentru a te transforma în fărâme...
Gândeşti şi acţionezi înzestrat cu calităţile unei diferenţe dintre debitul sporit al uni salut de la depărtare şi valoarea exclamaţiei nesemnificative pentru minutul următor. Bucuria de a fi recunoscut, îţi îndreaptă speranţa cu neputinţă de realizat.
Libertatea incapacităţii te lasă fără vigoare...

Dar...

Plecând capul găsesc inutilă deshidratarea schiţei zâmbetului sufletului meu... Atât de rece, compactă şi densă este frământarea ce zace lângă muşuroiul împietrit al unei vieţi măsurate cu picătura ceasului de lemn. Doar atât a rămas din seva curcubeului argintat... vezi ceva? Nu, e doar reîntoarcerea clipei visate...

Altul__Alta

Nu va fi ea, vei fi tu... o alegere câştigătoare pentru convingerea unui zero, derulat pe scena spectacolului cifrei persoanei tehnologice şi materiale. Guşti din sărbătoarea fiecărui an, gândind că vei fi sfeşnicul amintirilor tale...
Multe alte detalii te sustrag din jumătatea celui rămas, însoţit de negaţia de a-i îngădui întreaga ta libertate. Devii prada unei vieţi cruţate, admiţând cu îndârjire că eşti independent de propria-ţi conştiinţă.
Eşti o reflectare justă, dar limitată, o realitate aproximativă a puterii gândului tău...

Reîntoarcere...

Avem certitudinea că mâine va fi ca ieri... vom reda rolul unui balon agitat de spumă?
Fermentăm sub furia aripii unui înger temător, revărsând în cale lacrimi... ieşim încet din albia propriului cuget.
Suntem "acţiunea", ţinută în taină de alţii, o simplă imagine reflectată şi răsturnată de respirul greu al văzului apei. O scânteie eschivată va alunga urmele unui stadiu perceptibil, corelat cu esenţa limitei de a mai fi tu însuţi.

Găseşte clipa, dacă nu... ea nu te va căuta. Prinde-o şi învaţ-o că visul îţi aparţine!

Tristeţea plumbuită...

Jocul te constrânge la suferinţă, la atacul unei lovituri înăbuşite de gândul mâhnit al unui timp asfixiat de cadrul unei zile posomorâte...
Scheletul ambianţei te forţează la rezistentă, fără a transpune melodia pe note muzicale...
Se trânteşte de auzul fin, asurzind distingerea creaţiei sunetelor bizare emise de vântul solar, de cântecul plantelor...
Armonia vorbeşte prin înţelesul clar a imaginei sonore... Ascultă...

Încercarea de a ieşi din capcana unei nedrepte probe, te va scăpa de sub piciorele suspendate în mutaţia limitată a unui program imobilizat al jocului atipic, dintre trădătorii concentraţi pe aprecierea ta...
Grija suficientă asupra unui mesaj explică încearcarea de a-ţi transmite ceva...

Povestire...

Era odată, într-un orăşel oriental, un mare luptător de arte marţiale. Cunoştea sute de tehnici de lupte şi era practic invincibil. Tehnica lui era relativ simplă. Îşi lăsa adversarii să facă ei primele mişcări, astfel le vedea imediat punctele slabe în apărare şi îi învingea fără probleme. Într-o zi a aflat că era în trecere prin oraş un alt mare luptător, care se spunea că nu cunoscuse până atunci înfrângerea. Intrigat şi plin de orgoliu, l-a provocat la luptă. Luptatorul străin a acceptat. În ziua confruntării, erau foarte mulţi oameni adunaţi, curioşi să vadă în cât timp va fi învins străinul. După ce s-au salutat, luptătorul neînvins în sute de lupte, a aşteptat ca străinul să facă primele mişcări. Dar acesta statea nemişcat, calm, impasibil. Şi-a dat seama că dacă nu îl va vedea în atac, nu va afla care sunt punctele lui slabe şi nu îl va putea învinge, aşa că s-a hotărât să îl provoace prin orice metodă. A început să îl jignească, să îl insulte cu vorbe dure, apoi să îl înjure. Luptătorul străin stătea, însă, impasibil, liniştit şi nu spunea nimic. După jumatate de ora, timp în care a încercat din răsputeri să obţină o reacţie din partea lui, luptătorul până atunci invincibil, s-a declarat învins.
S-a apropiat de luptătorul străin şi l-a întrebat: - Cum se face că ai stat atât de calm, cu toate că te-am insultat atât de grav? Zâmbind uşor, acesta a răspuns: - Dacă cineva îţi face un cadou şi nu îl primeşti, atunci la cine rămâne cadoul?

Atât de sus...

Sfârşitul trecutului se termină, păstrarea lui nu ilustra prezentul unui spectacol...
Este mitic, o construcţie de indicaţii, ce încep să se schimbe de la o zi la alta. Testul vieţii a exprimat sinteticul... unde stă profunda gândire a unui veritabil sentiment, ce rămâne după calificarea de a fi om?
Se naşte dimensiunea unui rezumat, dorind să transmita sensul, ce te va purta deasupra nivelului mării...

Sedimentare...

Zidurile gri nu încetează să-şi exteriorizeze puterea, având o atitudine ameninţătoare cu cei ce au fost, tratând cu indiferenţă pe cei ce sunt şi vor fi... ocrotind şi pe cei ce nu merită. Vor fi iscodite de respirul unei lumi avide şi reci, dar vor riposta din adâncul unui vifor al minţii, navigând în deşertul unei perspective nevăzute... necunoscute.
Ultima grimasă va umple liniştită, depărtările ecoului sorţii...

Pierdere... regăsire...

Atingând marea... te scufunzi cu ardoare în profunda ei tristeţe strânsă într-un val migrator, ce poartă pe umeri greutatea unui suflet chinuit de visul unui pieritor...
Zilele umplu de plăcere aşteptarea unui prizonier al naturii, sensul găsindu-l în locurile ascunse ale propriei fiinţe.
Va căuta... dar oare va găsi fericirea?

Darul unei zile...

Hotarele încercarilor oamenilor de a crea, va mărgini credinţa unei singure schimbări începute pentru a sfârşi lângă tine.
Vom mulţumi adorabilei forme, un dar şocant al unui oraş pedepsit de cântecul firesc al emoţiei păstrate lângă sentimentul ce nu va muri curând...
Firescul va fi înţeles şi privit cu pasiune eterna, ca jocul victimelor pierdute pe cărarea ce te va purta lânga produsul aşteptărilor, tipărite în profunditatea vagă a sensurilor încrezătoare.
Ne vom regăsi sub lumina difuză a unei iubiri, aşteptând să vii...

Continuitate...

Creaţia divină complotează împotriva firii umane. Dorinţa de recunoaştere naşte mici monştri spirituali, ghidaţi de gândul copleşitor de limpede, inundând calea de întoarcere...
Poate nu va trece pe aici, să simtă glasul rece a unei vietăţi ajutate doar de călimara viselor prefăcute în praf de oţel, scăldate în liniştea şoaptei...
Suntem trecători, nimic nu răpune calea spre nor... străpunge speranţa din zbor, plutind pe aripi de dor...

Alegeri... neînţelegeri...

Neputincioasă, mireasmă mă învăluie doar pentru o clipă, pendulând între aşteptare şi încercare...
Restul unui gând va încerca să mă obsedeze mereu, ca şi cum nu aş mai fi eu... Uneori ne lăsăm pradă furtunii din suflet şi ne apărăm cu cele mai nepotrivite arme, într-o luptă în care eşti chiar oglinda.
Umbra mea va încerca să-ţi transmită ceva, dar va stinge ultima picătură a unei lumini din ochii tăi, nevazuţi de atâta timp...
Voi schimba visul pe nimic...

A fost...?

Sfâşietor de dulce a păşit printre spinii unui vis, plecat prea devreme şi dinadins. Preţuim faima, orgoliul uitând că ultima clipă nu pleacă spre altă fărâmă de veac...
Spunem cuvinte care dor, fără niciun ocol, îndemnaţi de un dor fremătător din sufletul atât de gol...
Credeam că amorţeala cuvintelor fulgeră orgoliul şi lasă trupul dezgolit, în văzul tuturor...?

Pentru ea..."Fata atât de dragă"...

Sufletul pleacă... uitându-se peste umărul unui viitor neavut şi vede cum viaţa s-a stins dureros cu ultima picătură a otrăvii băute, dorind să audă un cântec de dor salvator...
O mamă cu un înger, ce veşnic va fi printre lacrimile dulcei amintiri, va fi un zâmbet, o îmbrăţişare călduroasă, ce veşnic va strânge la piept cu mult dor... gândul ei călător...
...

Ascultă şi taci...

Aştept să trăiască speranţa neputincioasă a unei zile trimise din lumea oamenilor obişnuiţi...
Întâmplarea minune a voinţei alese, va rămâne o traumă a unei plimbări pe ploaie, pe frig...
Doresc să înceteze susţinerea intervenţiei minţii şi începerea auzirii vocii sufletului meu...

Schimbări...

Nu sper că vom fi mai fericiţi mâine decât ieri...
Gândurile trec nepăsătoare, ne şoptesc ceva... dar nu suntem preocupaţi să auzim ce ne pregătesc...
Haina e încă viu colorată, suportă cu demnitate manechinul de gheaţă, lipsit de apărare văzut sub forma unei închipuiri deşarte...
Zâmbetul va roade imaginea unei tristeţi imprimate atât de adânc în sufletul tău...

Pentru ea...

Unde, când, cum începe şi se termină cuvântul?
La primul şi ultimul sunet? La prima şi ultima literă? La primul şi ultimul pas?
Salvăm amintiri din calea gândului sorţii... vor dispărea când viforul minţii va vrea. Ai zice că zidul mai poate apăra ceva?
Ziua aşteaptă, nemiloasă va cere să pleci fără ele, dorul să-l laşi moştenire... atât va rămâne din tremuratul tău glas...

Ce va rămâne...

Libertatea visului doarme liniştită într-o floare, cedând în faţa unei mâini de fier, limitându-i şi ultima fisură a speranţei de mâine...
Impresia limpede a valului de mătase, mă va însoţi şubredă pe lângă mii de trecători inspiraţi din căderea liberă a sunetului auzit în depărtare... Va rezista oare controverselor?
Îl va nimici, îl va transforma în ultima rază de soare, care încă mai încălzeşte sufletul morţii aburinde...
Tristeţea plânge şi ea, crezând că nu se face văzută prin ochii plânsetului tău...

Vom cânta florilor, aşa vom primi un gram pierdut din polenul unei iubiri de miere...

Coordonatele unui suflet...

Întrebări fără răspuns ne opresc paşii către visul incert şi şters. Ar fi şi normal să fie aşa... imaginile vin şi pleacă, fără o concretizare a pasului făcut spre libertate. Alarma târzie, miloasă, ne trezeşte din somnul ce ne-a furat cel mai preţios timp. Disperarea se instalează, dorind să realizăm că speranţa ne alimentează cu ultima suflare, pentru a prinde de mâna ce a mai rămas din noi...
Cărarea visului nostru se apleacă spre prăpastia unei lumi aflate în suspensie, necomunicând adevărul propriei ei forme... Vom pleca în căutare lui?

Altfel...

Armătura sufletului, înaintea sălbaticei neîncrederi, îşi găseşte liniştea admirind realitatea unei finalităţi spirituale. Experienţa vagă a speranţei, clădite din lumina biruitoare a greutăţilor, a contaminat gândul nedezvăluit la prima vedere...
Nebunia de a ieşi din rândul lumii, te transformă într-o clipă durabilă, creând opera unei voinţe învinse doar de forţele naturii...
Părăsim rezistenţa ca pe o piedică tăioasă în calea unei vieţi recreate... înghiţită de ape...

Cuvinte fără glas...

Cartea e roasă de aspra atingere a unei mâini nepricepute... dar e răbdătoare cu noi toţi şi se lasă descoperită cu speranţa că va fi înţeleasă. Nu caută aprecieri, nici griji păguboase, ci dorinţe însetate.
Trecător capturat în rândurile ei... colorează-i rima printr-o veşnică căutare al comportamentului potrivit, chiar şi atunci când te simţi nepoftit, acordându-i atenţia meritată...

Întâlnire cu... mine

Într-o lume pustie, rece, lipsită de sens şi esenţă...
Lacrima poate şti drumul spre fericire, dar refuză şi se opreşte lângă focul mistuitor al dorului, transformându-se într-o picatură de rouă. Oglinda dulcii priviri va fi martora unui drum uitat sau voit încurcat pentru a fi mai târziu sigilat...
A mai rămas cineva, va fi aici să umezească praful amintirilor cu respirul de gheaţă dintre noi...
Varul unei nopţi, atât de negre... a căzut din zborul unui vis ascuns în fisura nemărginitei lumi...
Răpune-mă, iubeşte-mă, înalţă-mă, sileşte-mă, învinge-mă, invadează-mă, predă-mă... sau poate nu... o voi face singură...

Trecutul unei vieţi atât de vii in amintirea mea

Fotografii ţinute cu grijă, una lângă alta la piept, ca să nu te uit... atât a mai rămas după o viaţă... imaginea unei fiinţe atât de dragi!
Fotografiile vorbesc una alteia, dar atât de încet că ecoul se pierde în depărtare pe veci...
Vă iubesc!

Nu va putea trece neobservată aceasta zi, pe lângă gândurile mele risipite...
La mulţi ani copiilor de toate vârstele! :)

Colacul de salvare...

Imperfecţiunile unei lumi înăsprite de vâltoarea unui strigăt al dorinţelor date uitării...
Accesul la forţa covârşitoare a lecţiei noastre, trece neobservat pe lângă noi. Vom putea rezuma zâmbetul mulţimii la o petală palidă şi însetată.
Atâtea speranţe, vise, încercări... dar toate se îneacă, crescând alert nivelul apei din vaza unei flori... fără petale.

Imobilitate...

Avem inspiraţia divina a unei seri minunate, dar totuşi nu facem nimic... Ne stingem în lupta unei griji scrise doar pe hârtie, nici măcar strigatul voinţei nu o mai poate face să dispară.
Pregătirea adevarului atât de crud ne lasă fără suflare, nu avem instrumente inventate şi comparate cu dorinţa unui pretenţii reale... furate. Este unicitatea aşteptării, este sau va fi un eşec?
Stai nemişcat să te ajungi din urmă, întoarce-te pentru o clipă şi ascultă picătura sudorii căzută, inima tuturor întrebărilor, energia vie al ceasului fricii ascunse.
Trăieşte cu un motiv şi dă sens dulcii adieri a vântului ce arde doar pentru TINE în focul mocnit al speranţei atât de prezente.

Tăcere...

Off... sunete gingaşe ale acestei zile!... ne trezesc din gândurile cele mai profunde care nu sunt în contact cu noi.
Perioada nefastă a ideilor răspândite pe alte meleaguri, ne vor îndruma spre fotografia viselor noastre. Viitorul repetat al expoziţiei sprijinite de sufletul neştiut şi plâns, vor putea să ne consoleze într-un dans nevăzut...

Încotro?

Se îndreaptă cu paşi repezi spre aflarea finalităţii unui numar al cifrei... cine? O relaţie,un proiect,un an... viaţa!
Dorinţele vieţii noastre se pierd, fară să ştim ultima cifră. Au numerele importanţă când lungimea zilelor e calculată cu disperarea zilei următoare? Ne conectăm la o regulă blocată prin inactivitatea unei sere a zilelor optimiste...

Existenţă sau poate nu...

Oare cât poate fi de mică lumea? La cât se poate reduce pentru a ajunge a nu mai simţi nimic? Vom avea nevoie de o lupa pentru a ne observa unii pe alţii... suntem existenţa unei particule infime, a unei lumi inexistente... şi vrem să fim bagaţi în seamă?
Nu mai există speranţă decât acolo unde sămânţa încă nu a încolţit... Să aşteptăm să vedem ce se întâmplă? E unica scăpare... aşteptarea...

Până unde...?

20. Apoi a făcut Noe un jertfelnic Domnului; şi a luat din animalele cele curate şi din toate păsările cele curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic.
21. Iar Domnul Dumnezeu a mirosit mireasmă bună şi a zis Domnul Dumnezeu în inima Sa: "Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului, pentru că cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui şi nu voi mai pierde toate vietăţile, cum am făcut. Facerea (Geneza), capitolul 8

"Şi eutanasierea animalelor va fi permisă, aceasta urmând a avea loc în două faze.

Într-o primă fază, câinii strânşi de pe domeniul public vor fi consultaţi şi examinaţi, vor fi recuperate exemplarele clinic sănătoase şi neagresive, iar câinii fără stăpân, care sunt grav bolnavi incurabili şi irecurabili, şi câinii agresivi vor fi eutanasiaţi cu respectarea prevederilor legislaţiei sanitare veterinare în vigoare.

“În situaţia în care cei din adăposturile administraţiei publice locale rămaşi după examinarea medicului veterinar sănătoşi şi neagresivi nu sunt adoptaţi într-o perioadă de şapte zile este permisă eutanasierea şi a acestor animale”, a spus Atănăsoaei."

Cine se crede acest "Domn" Atănăsoaie?

Oare ne putem permite să decidem soarta unor biete animale?

...

Cred că în spatele acestei crize se găseşte o oportunitate...
Speranţa moare ultima... :)

Mai este puţin şi voi împlini 25 de ani... frumoasă vârstă. LA MULŢI ANI PENTRU MINE!
Îmi amintesc că anul trecut a fost de Paşte... nu a fost o aniversare frumoasă... şi nici acest an nu va fi... dar vor veni altele mai frumoase. Încă nu mi-am pierdut speranţa! :)

Orizonturi

Speranţă, rouă albastră, nu mi-am imaginat că arderea lacrimei care coboară fără să simt va putea duce la imaginarea şi apoi la ivirea lumii întregi. Reîntoarcerea la urletul lupilor nu se va întâlni cu dulceaţa plecării târzii.

Chiar tu

Doar un gând a unei plăceri apuse...
Timpul trece fară să se uite pentru o secundă înapoi, ne strânge atât de tare pentru a ne aminti că uneori trebuie să tragem adânc aer în piept şi să simtim un ragaz măcar pentru clipele trecute, dacă nu pentru cele ce vor veni. O mică pauză va face mai mult decât o clipă de eternitate. Ce sens are să colinzi o lume pe care nu o cunosti, cu o persoana pe care nu o cunosti...? şi acea persoană să fii chiar tu...

Întrebare

Mă întrebam care este sensul acestui blog. Nu cred că sunt atât de responsabilă încât să am grijă de "el", chiar dacă mintea este ca un furnicar de gânduri. Nu am totdeauna dispoziţia de a scrie, sunt un pic egoistă?
Uneori lumea de afară nu se potriveşte cu cea din interiorul nostru şi prin scris ajungem să deteriorăm ce e mai frumos şi valoros din noi cu speranţa de a ne face plăcuţi... Acestea sunt persoanele lipsite de încredere, persoane care cred cu adevărat că nu valorează nimic şi au nevoie de o mască pentru a păşi pe partea cealaltă a cortinei.
Uneori îmi place să-mi răscolesc amintirile, să recitesc cărţi pe care le-am citit cu mult timp în urmă şi îmi dau seama că sunt într-o continua schimbare, părerile şi interpretările de acum sunt diferite de cele de atunci. Eram o persoana naivă, credeam că pot face orice, ştiam ca mereu există o şansă. Eram atât de mică încât zidul care mă înconjura părea că mă va feri de toţi şi de toate.
Să revin la întrebarea iniţială... cred că e o pierdere de timp, dar încercarea de a viziona ceva interesant la televizor, a eşuat...
Dar activitatea noastră s-ar reduce doar la internet şi televizor?
Haideţi să încercăm să ne eliberăm de lumea virtuală şi să gustăm din bucuriile unei primăveri atât de frumoase! :)

Suflet de copil

E primăvară. O adiere de vânt caldă scaldă natura care prinde viaţă… fericirea însoţeşte gândul blând al primăverii şi îl face să fie şi mai prezent. E cald şi bine, acolo unde ma aflu, dar simt că spaţiul devine din ce în ce mai strâmt şi mă forţează să-l părăsesc, să-l las pentru totdeauna. Contopirea aşteptării cu dorinţa mamei de a mă strânge în braţe îmi dă forţa să paşesc în acest necunoscut…

Primul gând...

Totul se reduce la un pas al visului scris pe dos...