Continuitate...

Creaţia divină complotează împotriva firii umane. Dorinţa de recunoaştere naşte mici monştri spirituali, ghidaţi de gândul copleşitor de limpede, inundând calea de întoarcere...
Poate nu va trece pe aici, să simtă glasul rece a unei vietăţi ajutate doar de călimara viselor prefăcute în praf de oţel, scăldate în liniştea şoaptei...
Suntem trecători, nimic nu răpune calea spre nor... străpunge speranţa din zbor, plutind pe aripi de dor...

Alegeri... neînţelegeri...

Neputincioasă, mireasmă mă învăluie doar pentru o clipă, pendulând între aşteptare şi încercare...
Restul unui gând va încerca să mă obsedeze mereu, ca şi cum nu aş mai fi eu... Uneori ne lăsăm pradă furtunii din suflet şi ne apărăm cu cele mai nepotrivite arme, într-o luptă în care eşti chiar oglinda.
Umbra mea va încerca să-ţi transmită ceva, dar va stinge ultima picătură a unei lumini din ochii tăi, nevazuţi de atâta timp...
Voi schimba visul pe nimic...

A fost...?

Sfâşietor de dulce a păşit printre spinii unui vis, plecat prea devreme şi dinadins. Preţuim faima, orgoliul uitând că ultima clipă nu pleacă spre altă fărâmă de veac...
Spunem cuvinte care dor, fără niciun ocol, îndemnaţi de un dor fremătător din sufletul atât de gol...
Credeam că amorţeala cuvintelor fulgeră orgoliul şi lasă trupul dezgolit, în văzul tuturor...?

Pentru ea..."Fata atât de dragă"...

Sufletul pleacă... uitându-se peste umărul unui viitor neavut şi vede cum viaţa s-a stins dureros cu ultima picătură a otrăvii băute, dorind să audă un cântec de dor salvator...
O mamă cu un înger, ce veşnic va fi printre lacrimile dulcei amintiri, va fi un zâmbet, o îmbrăţişare călduroasă, ce veşnic va strânge la piept cu mult dor... gândul ei călător...
...

Ascultă şi taci...

Aştept să trăiască speranţa neputincioasă a unei zile trimise din lumea oamenilor obişnuiţi...
Întâmplarea minune a voinţei alese, va rămâne o traumă a unei plimbări pe ploaie, pe frig...
Doresc să înceteze susţinerea intervenţiei minţii şi începerea auzirii vocii sufletului meu...

Schimbări...

Nu sper că vom fi mai fericiţi mâine decât ieri...
Gândurile trec nepăsătoare, ne şoptesc ceva... dar nu suntem preocupaţi să auzim ce ne pregătesc...
Haina e încă viu colorată, suportă cu demnitate manechinul de gheaţă, lipsit de apărare văzut sub forma unei închipuiri deşarte...
Zâmbetul va roade imaginea unei tristeţi imprimate atât de adânc în sufletul tău...

Pentru ea...

Unde, când, cum începe şi se termină cuvântul?
La primul şi ultimul sunet? La prima şi ultima literă? La primul şi ultimul pas?
Salvăm amintiri din calea gândului sorţii... vor dispărea când viforul minţii va vrea. Ai zice că zidul mai poate apăra ceva?
Ziua aşteaptă, nemiloasă va cere să pleci fără ele, dorul să-l laşi moştenire... atât va rămâne din tremuratul tău glas...

Ce va rămâne...

Libertatea visului doarme liniştită într-o floare, cedând în faţa unei mâini de fier, limitându-i şi ultima fisură a speranţei de mâine...
Impresia limpede a valului de mătase, mă va însoţi şubredă pe lângă mii de trecători inspiraţi din căderea liberă a sunetului auzit în depărtare... Va rezista oare controverselor?
Îl va nimici, îl va transforma în ultima rază de soare, care încă mai încălzeşte sufletul morţii aburinde...
Tristeţea plânge şi ea, crezând că nu se face văzută prin ochii plânsetului tău...

Vom cânta florilor, aşa vom primi un gram pierdut din polenul unei iubiri de miere...