Mă chemi, doar pentru a te face observat. Nimic nu opreşte pasul dulcei alinări, ce coboară lent... atât de lent ca trăirea să crească în intensitate. Ascultându-ţi paşii... cobori spre arestul unei perfecţiuni covârşitoare. Vrei să te întorci ratând o singură ocazie, descotorosindu-te de sentinţa unei vieţi viitoare...

Eşti praf de stele, înger, demon! dar... nu e de ajuns pentru a îndeplini exigenţele unei inimi, ce sfărâmă lanţurile unei iubiri desprinse din sonoritatea pură a emoţiei oglindite în cristalul contemplării sufletului tău... dansul gândului de dor nimiceşte neîndurător, nefiind vrednic să plângă cuprinderea părerilor de rău...

Reflectare...

M-am referit la cei de lângă mine în permanenţă, nu ştiam că oglinda mă priveşte dintr-un unghi trucat, pentru a mă duce în eroarea ironică a unei persoane care nu se recunoaşte. Am dorit să văd lumea, dar ea nu se raportează la mine... valoarea mea, nu e egală cu unitatea unei lumi negre, subpământene. Căzând de atâtea ori, mă voi ridica dând răgaz unei întâmplări viitoare să se manifeste în v i a ţ a mea...

Transformarea...

Suntem rumegaţi de propriile gânduri... încet ne vom preface în pulbere distrugându-se legăturile care ne preocupă şi ne persecută, mistuind toţi răufăcătorii supuşi aceluiaşi gând. În ciuda unei probabile erori, ne vom înălţa fără să ni se întunece vederea, având antrenamentul tuturor mijloacelor prin care se exprimă conţinutul unei opere de artă...