”Un copil orb, călăuzit de mama sa, admira florile de cireș...

Cine știe ce vede un copil orb când miroase florile sau când ascultă păsările cântând? Cine știe ce vede fiecare din noi din intimitatea orbirii noastre-și fără să greșim, fiecare din noi este orb într-un anumit fel, așa cum fiecare dintre noi vede lumea într-un fel unic.
...
Să ne gândim cum fiecare dintre noi este orbit de lucrurile de care se teme. Dacă ne temem de înălțime, suntem orbi față de smerenia pe care o aduc perspectivele vaste. Dacă ne temem de păienjeni, suntem orbi la splendorile și la pericolul pânzei de păianjen. Dacă ne este teamă de spațiile mici și închise, suntem orbi la tainele singurătății neașteptate. Dacă ne este teamă de schimbare, suntem orbi la belșugul și la diversitatea vieții. Dacă ne este teamă de moarte, suntem orbi față de misterele necunoscutului. Și din moment ce teama de ceva este ceva pe deplin omenesc, orbirea este inevitabilă. Și fiecare dintre noi trebuie să lupte pentru a o depăși.(...) Fiindcă în cursul vieții, noi toți ne poticnim și luptăm, în mod repetat, în cadrul și în afara relației, în cadrul și în afara grației integrității ascunse a vieții. Iată de ce avem nevoie unii de alții, cel puțin în parte. Pentru că adesea relația noastră ne ajută să trăim unitatea și unicitatea lucrurilor.

Facem acest lucru, în cursul vieții, fiind pe rând copilul orb, călăuzitorul plin de iubire și floarea nebănuită- fără să știm cine suntem chemați să fim până când nu am învățat ceea ce avem de învățat.”
Mark Nepo, Cartea trezirii